da până la urmă am pus-o la loc pe tejghea, unde o găsisem. nu mi-a mai venit s-o iau (credeţi că asta înseamnă ceva?:))

de fapt, de la o vreme, nu-mi mai vine să-mi însuşesc lucruri, în general. îmi pierd instinctul proprietăţii. nu mă pot gândi că universul îmi transmite mie personal (şi numai mie) mesaje personalizate (printr-o tehnică elaborată de marketing direct:)). nu mă mai cred buricul pămîntului nici măcar în secret. trec printr-un indian mood destul de panteist. mi se pare că toate lucrurile din jur sînt făcute din aceeaşi materie şi n-are sens să iau ceva cu mine pentru că, oriunde m-aş duce, tot aceeaşi materie o să ma înconjoare.

mi s-a părut că gestul de a lua bărcuţa era identic cu gestul de a rupe o floare. şi ce sens are s-o iei/ s-o rupi? pînă la urmă, panteistic speaking, singura diferenţă dintre mine şi bărcuţă, e că eu am mîini şi buzunare (şi deci pot s-o iau pe ea la purtător) – dar asta e doar o diferenţă de formă, nu neapărat şi de fond.

mă fragilizez, dar în sensul bun (o să iasă o friptură excelentă din mine:)). adică încep să-mi asum fragilitatea, s-o exprim prin alegerile mele, s-o exteriorizez.

well, acuma sper să nu credeţi c-am luat-o razna, că eu mă simt foarte bine.
şi liv, te rog să reţii: am vrut să-ţi fac cadou o bărcuţă!

cine nu s-a jucat niciodată singur în praf să ridice mîna acum

cu beţigaşe, furnici şi pietre mici. şi nişte bulgări de pămînt uscaţi pe care îi sfărmam între degete

mai e cineva aici?