am găsit o bărcuţă de hîrtie la cantină, deasupra vitrinei cu prăjituri şi cutii de compot de ananas. era bleu-albastră, făcută dintr-un flyer cu o ofertă turistică la mare, am impresia. mi-a plăcut, am studiat-o pe toate părţile, era bine construită şi hârtia rezistentă. m-am gândit s-o iau ca să i-o dau lui liv.
da până la urmă am pus-o la loc pe tejghea, unde o găsisem. nu mi-a mai venit s-o iau (credeţi că asta înseamnă ceva?:))
de fapt, de la o vreme, nu-mi mai vine să-mi însuşesc lucruri, în general. îmi pierd instinctul proprietăţii. nu mă pot gândi că universul îmi transmite mie personal (şi numai mie) mesaje personalizate (printr-o tehnică elaborată de marketing direct:)). nu mă mai cred buricul pămîntului nici măcar în secret. trec printr-un indian mood destul de panteist. mi se pare că toate lucrurile din jur sînt făcute din aceeaşi materie şi n-are sens să iau ceva cu mine pentru că, oriunde m-aş duce, tot aceeaşi materie o să ma înconjoare.
mi s-a părut că gestul de a lua bărcuţa era identic cu gestul de a rupe o floare. şi ce sens are s-o iei/ s-o rupi? pînă la urmă, panteistic speaking, singura diferenţă dintre mine şi bărcuţă, e că eu am mîini şi buzunare (şi deci pot s-o iau pe ea la purtător) – dar asta e doar o diferenţă de formă, nu neapărat şi de fond.
mă fragilizez, dar în sensul bun (o să iasă o friptură excelentă din mine:)). adică încep să-mi asum fragilitatea, s-o exprim prin alegerile mele, s-o exteriorizez.
well, acuma sper să nu credeţi c-am luat-o razna, că eu mă simt foarte bine.
şi liv, te rog să reţii: am vrut să-ţi fac cadou o bărcuţă! 
Comentarii recente